Înrolarea în sistem

Pentru a doua oara în viața mea am luat-o de la capăt cu grădinița. Nu, nu eu, cel mic al nostru. Eu nu am fost la grădiniță, poate vă aduceți aminte, cei de vârsta mea, că nu era musai să dăm pe la grădinița ca să ajungem la școala. Nici acum nu e obligatorie grădinița, însă cum poți să înscrii copilul în clasa zero, fără ca acesta să aibă competențele necesare?! Îmi aduc aminte perfect cât de fascinant mi se părea sa fii la grădiniță. Mă duceam împreună cu prietenii mei să-și ia frații sau surorile mai mici de la creșă și de fiecare dată simțeam o ciudă nebună că nu sunt eu în locul celor după care ne duceam, fără să mă gândesc cât de mult își doreau ei să fie în locul meu – liberi, umblând cât îi ziua de lungă pe străzile cartierului, stând fără nicio noimă afară, singura obligație fiind aceea de a mă prezenta la masă (așa obligație, tot mi-ar plăcea să mai am și acum). Am revăzut toate aceste scene, acum la jumătatea lui septembrie când m-am prezentat cu cel mic de mână să-l ”înrolăm în sistem”. Puteam intui reținerea lui de a renunța la libertatea de dinainte și m-am gândit să-i fac inserarea mai ușoară (mă rog, speram, cel puțin).

 Săptămânile de dinainte de grădiniță

Cam de la începutul lunii septembrie, am avut grijă să strecor zilnic în discuțiile noastre cuvântul ”grădiniță”. ”Te vei duce acolo, îți vei face prieteni, vei face o grămadă de activități interesante”, mă auzeam spunându-i, iar el invariabil se făcea că nu aude. Mi-era și teamă să ridic excesiv în slăvi grădinița, nu de alta, dar dacă n-ar fi fost așa, ce argumente i-aș fi putut da ulterior. Nici să o denigrez nu era alternativa, cum s-ar mai fi dus acolo, dacă i-aș fi spus fraze de genul: ”Ai să vezi tu când ajungi la grădiniță? Nu te potolești?! Lasă că o să aibă grijă doamna!” Mi-am făcut drum în săptămânile de dinainte de începerea anului școlar pe la grădiniță, cam o dată la două zile, să vadă și el cum e pe acolo, ce lume se mișcă, ce imagini sunt lipite pe la ferestre. Concluzia lui era încurajatoare – E frumoasă grădinița MEA! Știm bine cu toții, cei care am trecut prin asta, că este grădinița fiecărui copil care se duce acolo – a lui și doar a lui 🙂

În momentele acelea mi se părea că totul decurge firesc, dar totuși o parte din inima mea nu se putea bucura pe deplin. Nu putea să fie totul ca pe roate (deși această experiență am avut-o la primul copil, care s-a dus la grădinița ca și cum fusese acolo dintotdeauna).

Începutul

Primele două zile au fost în regulă, nu a plâns, s-a dus fără negocieri, discuții pe drum, însă după-amiaza îl luam într-o stare letargică – fără niciun chef de nimic, slăbit, sleit, dornic mai mult să se odihnească. Mă cam pusese pe gânduri. Așteptam să se întâmple ceva de la zi la alta (să înceapă să tușească, să facă febră, eu doar la astea mă gândeam). Dar zbuciumul lui era de cu totul altă natură – interioriza noua schimbare din viața lui și nu se putea adapta. A izbucnit în a treia zi, când a declarat că nu mai vrea la grădiniță pentru că plâng copiii.

În sfârșit, era fraza eliberatoare și pentru mine, puteam să înțeleg toată apatia lui și mai ales l-am recunoscut – dezlănțuit, rebel cu tot ce ține de canoane, dornic să facă ce își dorește. Am simțit instantaneu că nu e cazul să aduc argumente, ci că trebuie doar să-l las să se descarce, să-și spună of-ul. Ca atunci când noi ne schimbăm locul de muncă și primele săptămâni sunt cele mai grele, până îți cunoști colegii, până afli cu cine ai puncte comune, cu cine poți schimba o vorba în pauză, si perioada aceea e cea mai grea, ești irascibil, îți verși nervii acasă, nu te regăsești, îți vine să nu te mai trezești dimineața, cam asta cred că se  întâmplă și cu ei.

Priveam în fiecare dimineața copiii care abia intrau la grădiniță. Sunt sigură că știi despre ce vorbesc – un plânset generalizat, o văicăreală de nu te poți auzi cu cel de lângă tine. Le privești fețele si îi vezi speriați si setați ca niște mici roboței – Veaaaau la mammmaaaa…. Unde e mama meaaaa?! Într-o dimineața am făcut ”greșeala” să liniștesc un pitic de grupa mică. În prima fază s-a oprit din bocit. La auzul vocii mele dornice să îl ajute, a reacționat și mai abitir ca înainte – a venit disperat, s-a agățat de mine și a început: Veeaaauuuu la mammaaaaa… Unde e mama meeaaa?!

Rasu-plansu. Hotărâre și momente de îndoială. Nervi, încrâncenare, dor, jale, înțelegere, dragoste. Un tumult de sentimente și pentru ei dar și pentru noi. Daa, știu, nu este asta o problemă, e doar o etapă prin care trec majoritatea copiilor și a părinților acestora. Ce e mai degrabă de reținut?!

Hai să vă spun ce-am făcut

În primul rând l-am lăsat să vorbească, să se exteriorizeze, l-am ascultat și l-am încurajat.

Calendarul

Am discutat zilnic cu el programul fiecărei zile (ne-a ajutat foarte mult să fabricăm un calendar în care ne-am desenat pe noi ca personaje principale – el, eu, Tata și Sora) Cine îl duce la grădiniță, cine îl aduce, unde putem să mergem când ieșim de la grădiniță, tăiat ziua din calendar când se termina (mare satisfacție la acest capitol); răspuns de mii de ori fix la aceleași întrebări: Mâine mergem la grădinița? Da. De ce? Nu, nu poți să înregistrezi răspunsul pe telefon și să i-l dai să îl asculte. El vrea să te audă pe tine. El are nevoie să i se spună de zeci de ori același lucru pentru a-l putea înțelege.

În ziua de luni deschidem degețelele de la o mânuța, ca un fel de floare, și îi spunem că zilnic se va duce o petala; numără cu bucurie fiecare degețel coborât și cu satisfacție deplină când pumnul a fost strâns complet, ne anunță că sunt două zile când stăm acasă cu toții.

Plânsul

Lasă-l să plângă, e musai să se descarce; nu mult, nu să-și facă rău, ci cât să-și verse tot veninul; nu-i spune nimic, negocierea se poate întinde la infinit fără niciun rezultat de nicio parte; ascultă-l doar, strânge-l în brațe, iubește-l, fă-l să știe că te întorci mereu la el și că nu rămâne acolo niciodată.

Ține-te de cuvânt

Ține-te de cuvânt! Orice i-ai spune (că ii iei o jucărie, că îl duci în parc) ține-te de promisiune! Nu îl minți cu nimic, niciodată, mai ales în aceasta perioadă! El este pe un climat de nesiguranță, e o schimbare majoră în viața lui, e vital ca tu să fii polul lui de încredere.

Nu îl brusca

Dimineața, nu îl brusca! Daaa, știu cât e de enervant că tocmai atunci începe să plângă, că atunci l-a găsit să se agațe de nădragii tăi, când tu ai o ședință, fix în 30 de minute și nu mai ai nicio șansă să ajungi și ți-o iei de la șef. Exact în acel moment, trage aer în piept și nu te răzbuna pe el, nu are nicio vină. E doar un copil speriat, care are nevoie de încredere. Du-te și bea un pahar cu apă! Numără până la 5, încearcă să îl liniștești, dar nu lungi discuția. Chiar dacă îl lași plângând (sper să nu plângă prea tare) își va reveni după plecarea ta. Șeful oricum te va atenționa, dar măcar ți-ai lăsat puiul liniștit!

Discută cu el

Antrenează-l în discuții! Află ce îi place, ce nu îi place la grădinița. Nu exagera cu laudele de nicio parte. Fă doar o discuție în care să îl asculți cu adevărat. Dacă ești prea obosit, nu deschide discuția. E important să ai starea potrivită să îl asculți cu adevărat

În final…

Toate se liniștesc. Știu că știi, și eu știam asta în sufletul meu, dar până nu s-a liniștit el, nici eu n-am făcut-o! Însă a trebuit răbdare, înțelegere, dragoste, nervi întinși la maxim, dar m-am gândit că merită ca el să se ducă la grădiniță cu drag. Și daaa, are noroc și de dascăli adevărați, cu dragoste de copii! Dar asta e o altă discuție, pentru altă dată. Poate ca înainte să înfierați vreun cadru didactic, ar fi bine să faceți un exercițiu de imaginație – ai putea rezista vreo două săptămâni zilnic cu 20 de copii între 3-4 ani care plâng aproximativ câte o oră (unii și mai mult)?!

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments