Împarte și tu!

De câte ori plec pe undeva cu Rareș, fie în parc, la prieteni, într-o plimbare, la cumpărături pregătesc un rucsăcel în care pun o sticlă de apă, un fruct sau o gustărică și o jucărie. De cele mai multe ori își ia o mașinuță, sau un omuleț, câteva bile, în general lucruri mici-mici, alcătuite la rândul lor din bucăți mici-mici. Are perioade în care e obsedat după câte o jucărie din categoria liliput, pe care o ia cu el absolut peste tot – grădiniță, masă, joacă, toaletă, somn. Are un soi de legătură afectivă cu jucăriile sale, pe care le cunoaște în amănunțime, chiar dacă nu se mai joacă cu ele de câteva luni bune. Le știe locul în etajere, sertare sau cutii, le scoate uneori la lumina zilei și se joacă cu ele, le pune apoi la locul lor, dând întâietate altora pe care le găsește interesante la momentul respectiv. Cert este că s-a creat un fel de relație între el și jucării, de tipul plicul cu al său timbru, căci e teritoriul în care el deține controlul.
Într-una din ultimele noastre ieșiri la cumpărături, și-a luat cu el o mașinuță din lego, care avea și șofer, care șofer avea o cască de protecție și o pălărie, iar mașina era dotată și cu un schimbător de viteze minuscul – adică a zecea parte dintr-o scobitoare. Am mârâit câteva vorbe în sinea mea, în drumul spre mașină. Cât să-l urc pe scăunel, a scăpat casca șoferului. Norocul meu că văzusem la timp și i-am dat imediat, evitând astfel un urlet. Îi pun centura și pornim voioși spre destinație, repetându-i prevăzătoare, să țină bine mașina ca să nu piardă vreo piesă (ni s-a întâmplat de mai multe ori să piardă celebrul schimbător de viteze, să fiu nevoită să dau scaunele mașinii la o parte pentru a-l găsi). Zis și făcut, copilul a ținut strâns mașinuța de i s-au înălbit vârfurile degetelor, dar am reușit să intrăm în magazin fără vreun incident. Ne-am plimbat printre raioane, am luat cele necesare, iar la final, pentru a se delecta, ne-am așezat la casa de marcat care are amenajat un loc pentru copii, cu piese lego. Și-a așezat prudent mașinuța lângă el și a început să ridice diverse turnuri din piesele puse la dispoziție de cei de la supermarket. Cât se ridica turnul, apare un băiețel de vreun an jumate, care fascinat de mașinuța lui Rareș, i-o tot cerea în limba lui. Îi spun lui Rareș:
– Băiețelul îți cere mașinuța. Vrei să i-o dai să se uite la ea?
– Nu, răspunde el scurt.
N-am insistat, știind că dacă nu își dorește, pot eu să fac plecăciuni, că oricum nu se schimbă cu nimic situația. În acest interval, mămica băiețelului, tot încerca să-l ducă pe cel mic mai departe de tentație, vizibil iritată de răspunsul lui Rareș, la care se mai adăuga și faptul că era destul de mare coada la casă. Mă duc lângă Rareș și îi spun la ureche:
– Cred că băiețelul e curios să îți vadă mașina mai aproape. Mă gândesc că dacă i-ai da-o câteva minute s-ar bucura.
– Bine, poată să o ia, dar să aibă grijă să nu piardă vreo piesă.
Cel mic a luat cu rapiditate mașinuța și a început să se joace. Preț de vreo zece minute toate bune și frumoase, doar că Rareș și-a finalizat turnulețul și își dorea mașinuța înapoi. A venit spre mine, spunându-mi că vrea mașina. Cel mic, fascinat de joc, își continua activitatea, fără a înțelege mare lucru din ce se întâmpla în jur. Mămica lui, însă pricepea ce se întâmpla. Îi spun lui Rareș să mai așteptăm 2 minute, după care îi cerem jucăria. Cele două minute s-au scurs și a venit momentul în care proprietarul să-și recupereze bunul. S-a dus spre băiețel și i-a cerut mașinuța. În acest moment, mama băiețelului se repede nervoasă din cale-afară, smulge mașinuța din mâna propriului băiețel (fără a disloca nicio piesa, Slavă Domnului!) și i-o trântește lui Rareș în brațe, adăugând plină de năduf:
– Ia-o! Și învață să împarți lucruri, altfel ai să rămâi singur toată viața!
Eu, uluită de această axiomă, intuind imediat faptul că niciunul dintre cei doi copii nu a înțeles nimic din reacție, învățată ca răului să nu-i răspund tot cu rău, am anunțat cucoana înfierbântată, pe un ton calm, că îmi asum educația copilului, chiar și cu singurătate, dacă va fi cazul.
De-a lungul anilor de când mă învârt în lumea mămicilor și a copiilor am tot văzut reacții similare. Mame sau bunici dornice să facă ele dreptate când se ivește vreo neînțelegere pe aceeași jucărie, luând pur și simplu, fără drept de apel, jucăria din mâna unui și dând-o altuia, fiind ferm convinse că au luat cea mai bună decizie și mândre foc de ele. Am văzut mame care își povățuiau copilul să împartă jucăria cu cel de lângă el, că așa e frumos și chiar dacă cel mic refuza să facă gestul, ele tot continuau până își vedeau atins scopul. Am văzut și persoane care își lăsau copilul să gestioneze situația atât cât putea și apoi îi explicau că dacă își doresc pot împărți jucăria, dacă nu, mai târziu. Am văzut tot felul de reacții, copii, părinți, bunici. Și de fiecare dată când am asistat la asemenea scene, mi-am imaginat fix aceeași situație: Eu, cu o poșetă nouă, dorită de muuultă vreme, ducându-mă la o întâlnire cu ceva prietene. Ne așezăm și comandăm ceva, timp în care prietena unei prietene mă tot complimentează pentru poșeta cea nouă, pe care o găsește minunată, superbă, fix ca aceea pe care și-o dorește și ea de multă vreme. Îi mulțumesc politicos și îmi văd de treabă. Doar că o prietenă de-a mea îmi spune să-i dau poșeta tipei, vreo juma de zi, să se plimbe cu ea. Că așa-i frumos! Nu zău?! și dintr-odată norul imaginației se sparge și intuiesc mai bine ce trebuie să simtă un copil atunci când cineva din afara lui îi cere cu insistență să împartă jucăria, de cele mai multe ori cu un copil pe care îl vede atunci pentru prima dată.
Prin urmare:

  • Nu insist niciodată să împartă jucăria cu altcineva și nici nu-i pun condiții. E mult mai important să împartă lucruri pentru că își dorește decât pentru că îi spun eu.
  • Îl las să își gestioneze situația atât cât poate. În momentele în care jinduiește după ceva ce nu-i al lui, îl întreb cum se simte. Îmi răspunde, smiorcâind că vrea și el jucăria aceea. Și atunci, îi amintesc că și alți copii din parc au plâns când el i-a refuzat. Că băiețelul care are jucăria pe care o vrea și el, o va împărți atunci când va dori și va fi dispus să o împartă.
  • Fac tot posibilul pentru a crea contextul ca generozitatea să vină din ei și nu din exterior. Să împartă cu ceilalți pentru că își doresc, și nu pentru a-mi face mie plăcere sau din teama de a rămâne fără prieteni. Am văzut că pe măsură ce cresc nu mai sunt atât de atașați de lucru, că înțeleg ideea de a împărți cu prietenii, că știu ce înseamnă să împrumute un lucru, și că dorința de a dărui capătă noi forme în timp.
Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments