Hai la joc!

Eu nu prea m-am văzut mamă de băiat. Mă imaginam potrivită ca mamă de fată, pentru că știu ce înseamnă să fii fată, ce fac și ce își doresc fetele, în general. Credeam, în sinea mea, că pentru a fi mamă de băiat îți trebuie niște abilități speciale, o atitudine mai dură. Prejudecățile își făceau din plin treaba și în mintea mea. Când am aflat la al doilea copil că va fi băiat, m-am bucurat, dar m-am și speriat, tocmai din acest motiv. Îmi spuneam că nu voi face față, pentru că eu sunt mai tolerantă, mai blândă și mă consolam imediat cu gândul că îl voi implica pe tată mai mult.

Sunt atentă la tot ce fac ei, îi observ, ca să îmi pot da seama cum funcționează mințile și sufletele lor. Cel mai mult urmăresc felul în care se joacă, căci jocul scoate la iveală multe laturi ale personalității fiecăruia dintre ei.

Când se joacă Daria, de multe ori mă întreb dacă a început jocul. Nu se aude nimic dinspre camera ei. Bag capul discret pe ușă și o găsesc încovoiată deasupra biroului, pe care se află zeci de sticluțe de ojă de toate culorile. Mă izbește mirosul strident de acetonă îmbinat cu mirosul de ojă. Ridică privirea, îmi zâmbește și îmi explică noul model de manichiură la care trudește. Și apoi mă întreabă: ”Poți să mă dai tu cu ojă la mâna dreaptă? Nu-mi iese niciodată bine când mă dau singură.” Pot, căci știu cât e de greu să folosești mâna stângă și să-ți iasă o manichiură bună. Apoi, continuă: ”Ce zici? Se potrivește o steluță aurie pe inelar?” Da, o aprob eu, chiar s-ar potrivi. Dialog firesc între fete, înțeleg foarte bine aceste dileme. O mai găsesc împletind brățara prieteniei din 7 fire, sau un nou colier cu pandativ la baza gâtului ca într-un tutorial pe care tocmai l-a descoperit. Chiar dacă nu sunt o persoană cu dexteritate, îmi place ce iese de pe mâna ei și întotdeauna sunt prima clientă care comandă produsul. De regulă, pe birou se mai află câte o cană de ceai, din care soarbe lent, se aude pe fundal muzică de pe telefon, e o atmosferă de liniște, calm și echilibru.

Când se joacă Rareș, știe tot blocul. Aleargă, tropăie, țipă, apoi urlă, cântă cu voce tare, sare de pe canapea pe parchet, sare de la un capăt la celălalt al patului, în secunda 1 este în dormitor, secunda 2 în sufragerie, secunda 3 în bucătărie. De regulă, îi văd doar câte un colț din haină, în fuga-i nebună după ceva. Își aruncă jucăriile în tavan pentru a vedea cum cad pe parchet, dar mai ales pentru a auzi bubuitura. Dă pe câte un canal de muzică și când aude câte o melodie care-i place, dă la maxim și mă cheamă la dans. Se învârte, face scheme, cântă versurile, se rostogolește pe parchet, mă strânge în brațe, îmi spune că este fericit. Și în tot aceste iureș îmi propune: ”Mamă, hai să ne luptăm!” Na, că m-am blocat! Cum naiba să ne luptăm?! Nu am înțeles prima dată ce-i asta. Simțind deruta mea, adaugă: ”Mamă, ține pumnii strânși, un pas în față unul în spate și fă-te că te lupți cu mine! Eu sunt răul, eu câștig!” Am acceptat, dar îmi dădeam seama cât de caraghioasă trebuie să fiu în acest joc. Nici nu prea puteam să lovesc, de teamă să nu scap una. Mi-am dat toată silința, și culmea i-a plăcut.

Când Daria are prietene la ea, jocul lor e liniștit. Chicotesc, se schimbă în rochii, îmi iau trusa de machiaj, se fardează, se rujează, își fac diverse coafuri, se dau cu ojă, cu parfum, vorbesc, șușotesc. Apoi, scot Monopoly sau Cameleon și încep jocul. Sau cântă la chitară.

Când Rareș are prieteni la el, vine uraganul Katrina. Se începe, relativ în liniște, să se răstoarne toate jucăriile în mijlocul casei. După ce se adună mormanul de jucării în sufragerie, le piere interesul și încep să calce direct pe ele, fără să scoată vreun sunet, cum că i-ar durea. Se formează un adevărat covor din mașinuțe, lego, bile, semne de circulație, și tot felul de piese. Vocile sunt din ce în ce mai puternice, simt nevoia să se trântească pe jos, să dea startul competițiilor. Se fugăresc, unul dintre ei este cel care îi sperie pe ceilalți. Urmăriții fug cât îi țin picioarele, țipând, evident. Cursa ține atâta vreme cât niciunul dintre ei nu se lovește, dar asta e inevitabil și râsul se transformă imediat în plâns, căci împingându-se,  măcar unul cade și se rănește ușor. Se ridică, se ajută între ei și finalizează cursa, trântindu-se în pat și făcând tumbe.

Când plecăm afară, cu Daria merg de mână spre parc, vorbind diverse lucruri, bucurându-ne de vremea caldă, frumoasă. Când sunt cu Rareș, el întotdeauna se află cu cel puțin 200 de metri înaintea mea, alergând, eu după el strigând să se oprească că vin mașini. În fine, după ce mă fugărește și reușim să ajungem în parc, îmi propune: ”Hai să facem o cursă! Fii atentă la start! Pornim!” Nu pot să cred! După ce a scos untul din mine și am limba de un cot, acum mai vrea să facem și câteva ture de parc?! Pornesc pe urmele lui, și în timp ce el face vreo șase ture, eu reușesc să finalizez două, consolându-mă cu ideea că mă mențin în formă fără a mai da bani la sală.

Jocul ei este calm, echilibrat, reflexiv. Jocul lui este competitiv, cu învinși și învingători, cu multă mișcare. Ea simte nevoia de discuții, de teorii, de explicații ale unor sensuri neînțelese, el simte nevoia de luptă, de a-și demonstra puterea și de a repeta scena până iese primul. Ei îi place să stea pe bancă să privească oamenii, să vorbească cu prietenele, să meargă cu bicicleta, să se dea cu rolele, să se plimbe prin magazine în căutare de noi culori de ojă. Lui îi place să ia toate toboganele la rând, să se dea în învârtitoare până nu mai poate merge de la atâta amețeală, să-și caute noi prieteni, să alerge după minge, să se împingă și să se trântească cu ceilați băieți, să se lupte, să participe la vreo cursă inventată din care neapărat să iasă primul.

Parafrazând titlul unei cărți celebre ” Băieții sunt de pe Marte, fetele sunt de pe Venus”, cam asta gândesc de fiecare dată când le privesc jocul. Am avut nevoie să înțeleg lucrurile acestea ca să învăț să fiu mamă pentru fiecare dintre ei. Acum știu să împletesc spic, dar pot să fiu și Spiderman. Pot să aplic floricele pe inelar și să dau cu lac protector deasupra, dar pot să fiu și Bucșă care participă la cursă alături de Mcqueen.

Partea bună a lucrurilor este că fiecare dintre ei îmi activează alte părți ale firii mele, unele pe care nici măcar eu n-am știut că le am 🙂

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments