Facebook-ul si copilul

Acum vreo 3 ani auzeam si eu prin cercul meu de prieteni de Facebook. Nu intelegeam cu ce se mănâncă, dar mi se părea interesant când ii auzeam pe ei cum și-au găsit nu știu ce prieteni, vechi colegi de școală, de cea primară chiar, cum s-a schimbat nu știu ce colegă într-o frumusețe răpitoare, cât s-a îngrățat cel din ultima bancă, si îți poți imagina și singur cât de mult mă rodea curiozitatea. Dupa vreo 3 luni de rugăminți pe langa soț să-mi faca și mie cont (eu de felul meu sunt cam antitehnică), m-am hotărât eu într-o noapte să intru și eu in lumea asta. M-am apucat de silabisit în engleză, mi-am făcut o parola, am dat Submit (aș fi dat orice informație mi-ar fi cerut, numai să intru și eu pe Facebook) și gataaa, am sarit gardul. Nebunie curata! Disperare să îmi găsesc cunoștințe, să trimit cereri de prietenie, să trag cu ochiul pe pagina celor care au avut bunăvoința să o lase publicului larg, să văd ce foști/foste colege de clasă/liceu/facultate găsesc, cu ce se mai ocupă ei, unde lucrează, dacă și cu cine s-au căsătorit, câți copii au, știi tu, lucruri dintr-astea specifice mămăioarelor care ies de la biserică duminica la 12.00 (si eu care credeam că mă ridicasem deasupra acestor ”meschine” preocupări). Unde mai pui că trebuia să-mi populez pagina? Dar cu ce?! Păi evident cu cele mai frumoase fotografii de pe la cele mai tari petreceri pe unde fusesem, cu cele mai ochioase ținute și machiaje deosebite (nu-i bai, meteahna asta o am si acum, dar s-a redus doar la fotografia de profil). Păi și cu ce să mă mai laud?! Am început să postez fotografii cu plozii, în cele mai interesante momente, pentru a arăta Facebook-ului întreg cât de frumoși și deștepți sunt copii lu mama. Si uite așa, vreo câteva luni de Like-uri continue, de Add la noi prieteni, de Accept la Cererile de prietenie, de ganduri cu ce sa mai fac, cum să fac să dau bine la public, până într-o zi când m-a lovit gândul ca un traznet – PENTRU CE TOATE ASTEA? Ce aveam de demonstrat și de ce? Ce se întamplase cu mine, de unde nevoia asta nebună de a mă expune necondiționat unor oameni, pe care poate nici nu-i cunoșteam? (pe atunci nu știam de opțiunea Friends 🙂 M-a trecut un fior pe șira spinării, gândindu-mă că eu, o persoană în general discretă cu viața privată, mă afișam ostentativ cu tot ce făceam eu (Slavă Domnului, nu postasem fotografii din casă…). Dar nu asta mă înfiora cel mai tare, ci faptul ca și Daria își făcuse cont de Facebook… Dacă eu, care se presupune ca aș avea discernământ, mă comportasem atât de hămesit, copilul meu oare ce intenții are?!

 Interogatoriul

 In prima etapă, am trecut la explorarea paginii ei de Facebook. Cuminte, inocenta, cu Selena Gomez și Justin Bieber, cu 2-3 colegi ca prieteni și vreo câteva matuși și verișori. Pfiuuu, mă liniștisem oarecum, începeam să văd mai clar! Cântece postate, filmulețe cu jocurile pe care le juca, fotografii cu câini, pisici și multe link-uri cu Origami (hobby-ul ei). O da, Daria imi dădea o lecție de puritate, inocență, echilibru. Si totuși, de ce a simțit nevoia să își facă pagină de Facebook? De ce imi cere să intre zilnic pe ea? Ce ii lipsește și eu nu ii pot oferi? Dacă duce conversații private cu cine știe ce persoane ”malefice”? Da, ai intuit corect, se impunea o ”oră de dirigenție” (mai mult pentru mine, decât pentru ea). Din vorbă în vorbă am înțeles că asta era moda în clasă, că aproape toți colegii cu acces la calculator aveau pagină de Facebook, că era curioasă, că juca jocurile acelea pe care le știți prea bine cu toții, că primim atâtea invitații, că mai vorbea pe privat cu colegii de clasa. Si cam atât…

 Sinteze

 Dar știi și tu cum e ca părinte – simți nevoia, chiar și atunci când totul e bine, să mai adaugi un cuvânt din experiența ta de om matur. I-am explicat posibilitatea de a da accept unor prieteni pe care nu ii cunoaște și care pot sa nu fie ceea ce pretind ei că sunt. Că fotografia postată la Profil nu e obligatoriu să coincidă cu fața persoanei reale (tocmai vă spusesem mai sus cum imi postez eu cele mai tari fotografii…), că unele persoane se pot prezenta drept ceea ce nu sunt și să încerce să evite asemenea discuții, că poate primi cereri de întâlnire și că e bine să discute înainte cu noi. Că nu e musai să posteze fotografii cu ea pe Facebook și mai ales nu în ipostazele acelea atât de cunoscute, cu buzele țuguiate și posteriorul înapoi, că nu o fac nici mai deșteaptă, nici mai frumoasă și cu atât mai puțin interesantă. Să încerce să pună pe pagina ei exact ceea ce o caracterizează și ceea ce simte la momentul respectiv. Postările ei să o reprezinte și să și le poată asuma oricând, și peste niște ani. Facebook-ul nu este pentru ceilalți, este despre tine și pentru tine o sursă de socializare și de informare.

 De ce?

 De ce Mamă imi spui toate astea? Eu nu am facut nimic din ce mi-ai povestit? mă întrerupse Daria din discursul meu. Corect! Pentru ca eu mă pierdusem puțin la începutul intrării mele în lumea Facebook, pentru că e bine să știi de la mine înainte de a afla de la alții sau pe propria-ți piele și părțile mai puțin frumoase ale lumii virtuale, care nu are doar avantaje. Pentru că, potrivit unor cercetători americani (dacă nu sunt britanici, sunt americani) aproximativ 60% dintre copiii care au acum vârsta de 10 ani vor dori să își schimbe numele la maturitate, tocmai din cauza background-ului virtual (această informație am auzit-o în cadrul întâlnirii Social Media for Parents, unde reprezentantul unei firme de telefonie mobilă care lucrează la elaborarea de programe de control parental în mediul virtual a afirmat că: „Un mediu digital sigur este același lucru cu un mediu de viață sigur și responsabil, înseamnă în primul rând eliminarea potențialelor riscuri, astfel încât experiențele să fie cât mai benefice.” (puteți citi intervenția pe pagina de Facebook a Social Media for Parents). Pentru că oricâte programe de control ar institui părinții pe laptopuri, telefoane, calculatoare și alte device-uri, nimic nu e mai presus de o comunicare deschisă cu copilul, căruia trebuie să i se prezinte riscurile, oportunitățile, punctele tari și punctele slabe ale lumii virtuale. Pentru că fie că ne place, fie că nu ne place, noile tehnologii fac parte din viața noastră, sunt indispensabile în lumea în care trăim, ține doar de noi să le facem educație celor mici, exact ca atunci când îi învățăm să țină lingura și furculița în mână, ca atunci când îi instruim ce să facă când rămân singuri acasă preț de câteva ore. Pentru asta, trebuie să ne instruim noi mai întâi, și să înțelegem lucrurile în deplinătatea lor.

  Concluzii

 Eu zic că a înțeles. Chiar înainte de prezentarea acestor argumente concrete, Daria decretase că nu o mai intereseaza Facebook-ul, că mai intră și ea din când în când să vadă noutățile în materie de Origami. Nu are nicio interdicție, nici la calculator (știe parola), nici la jocuri, nici la Facebook. Doar ca am ajuns la momentul in care a înțeles măsura! Asta nu mă scutește pe mine să supraveghez situația și când simt ceva derapaje (la jocuri) să nu mai facem câte o oră de dirigenție.

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments