Ei îmi dau aripi!

Sunt zile și zile. Perioade pline de energie, de bine, de pozitiv, altele când mă întreb încotro mă îndrept, dacă sunt pe drumul bun. Față de ai mei sunt o carte deschisă și toate stările mele sunt văzute și simțite de către ei. Suntem o echipă, așa le spun mereu copiilor mei, și e firesc să ne acceptăm cu bune și cu rele, să ne comportăm sincer unii cu ceilalți.

Sunt zile când de atâta oboseală psihică și fizică nu mai niciun fel de putere. Mă întind în pat, în semiîntuneric. O aud cum pășește încet, să se asigure că nu mă deranjează.

Mamă, ce faci?

Nu mă simt bine Daria!

Ai nevoie să te simți mizerabil?! Pentru cât timp?

Câteva ore. Poate 2 sau 3, nu știu, îi răspund încet.

Bine mamă! Două ore să fie! Mă întorc să te văd.

Și îi aud pașii cum se târâie încet pe parchet și mai presus de orice îi simt sufletul împărțit în două: speriat să mă vadă așa, eu sursa ei de energie, și în același timp dintr-odată maturizat să îmi ofere protecție, ajutor, așa ca de la suflet la suflet care se susțin necontenit, necondiționat, fără cuvinte, dincolo de orice supărare, situație, incertitudine. Închide ușa încet, în speranța că am adormit.

O aud spunându-i tatălui ei că eu am nevoie să mă odihnesc, ca un ostaș care își apără pe viață și pe moarte regele. De cele mai multe ori nu reușesc să ațipesc, pentru că această dovadă de susținere din partea copilului meu, care începe să nu mai fie copil, mă ține și mai trează, mă zvârcolește până la lacrimi, îmi arde inima. Mă gândesc la tot și la nimic.

Și aud ușa camerei deschizându-se înceeeet de tot. O simt.

Mamă, au trecut 2 ore. Ți-am adus un ceai!

Îi simt sufletul tremurând a nerăbdare, nesigură că mi-am recăpătat vlaga de a mă ridica și de a continua lupta.

Daria, mulțumesc. Sunt bine! Te iubesc enorm!

Și plângem, amândouă. Un plâns lin, calm, bun să șteargă toate relele. Și uite așa, plângând una lângă alta, ca fetele, auzim ușa trântindu-se de perete. Apare în cadru Rareș, care simte că se întâmplă ceva important în absența lui.

Mamă, cine te-a supărat? Tata?

Nu, Rareș. Nu el.

Cine mamă? Cineva de la serviciu? Spune-mi! Mâine vin cu tine la birou și o să le spun eu oamenilor de acolo că mama mea e sinceră.

Mă bușește râsul și pe mine și pe Daria. E modul lui de a ne arăta că ne iubește, că este acolo pentru noi, că e timpul să ne ridicăm cu toții și să ne continuăm povestea în patru.

Și îi privesc pe amândoi, cum stau așa și așteaptă undă verde de la mine. Că au nevoie constant să știe că izvorul lor de iubire și energie nu a secat, că se pot baza în continuare pe mine pentru a-și trage seva. Și în tot amalgamul acela de gânduri care se încalecă unele pe altele în mintea mea, apare lumina și îmi spun că nimic pe lumea asta, oricât de greu și de rău mi s-ar părea atunci, nu poate, nu are voie să mă învingă. Că pot și trebuie să merg mai departe. Că am parte de cea mai mare susținere pe care mi-o pot dori vreodată – cea a familiei mele mici. Că împreună facem echipă bună, așa cum îmi place mie să lucrez.

Mă ridic din pat.

Haideți să mâncăm ceva! le spun.

Așa boss!, îl aud pe Rareș, fericit, fugind înaintea noastră cu pletele blonde fluturându-i pentru a-l anunța pe taică-său că ”Mama e bine, tată! Nu mai e supărată!”

Momentele acestea sunt inevitabile pentru fiecare dintre noi ca părinți. Sunt omenești.

Ce cred eu:

  • E important să fim sinceri cu ei în orice. Doar așa putem construi o relație bazată pe încredere. Doar așa copiii noștri vor învăța să fie ei înșiși în orice situație.
  • E bine să știe că viața are și părți frumoase și mai puțin frumoase. Că diferența o face modul în care ne raportăm la aceste situații.
  • Că este firesc să fim și supărați, dezamăgiți, obosiți. Acestea sunt stări firești, fac parte din lecțiile pe care le primește fiecare dintre noi. Învață-l să nu se lase copleșit și să le depășească.
  • Să le explicăm tot ce se întâmplă în viețile noastre. Copiii au o mare deschidere spre învățare. E doar nevoie să vorbim cu ei.

Ei îmi dau aripi!

 

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments