E o lume nebună sau doar mi se pare?!

Anul acesta am avut parte de multe contexte în care am întâlnit oameni noi, am relaționat, am conversat cu ei prin e-mail, mesaje private, prin telefon, whatsup și ce alte mijloace de comunicare mai sunt. Și tare m-a bucurat treaba asta pentru că mi-e drag să fiu cu oamenii, printre ei, alături de ei, căci așa e construcția mea, așa sunt eu făcută, să interacționez constant. Dar bucuria de a cunoaște oameni noi, de a revedea cunoștințe vechi, prieteni, a venit însoțită și de frământări, întrebări, tristeți, căutări asidue de răspunsuri edificatoare. Căci nu toate interacțiunile au fost așa cum știam eu că ar trebui să fie sau așa cum mă așteptam.

Am observat, la un procent însemnat dintre cei cu care am interacționat, o foarte mare preocupare doar pentru nevoia personală. În sfera lor de interes există ei și doar ei, indiferent că situația în care se află presupune existența a cel puțin două persoane, implicit existența unui minim interes pentru dorințele, nevoile și sentimentele celuilalt.

Am auzit destul de des formulări de genul: ”Bine, dar mie ce îmi iese?”, ”De ce-ar trebui să-l ajut pe X? El ce-a făcut pentru mine?”, ”Dă-l încolo! O să-i treacă! Asta e lumea reală” spuse cu atâta voluptate, până la violență, de la oameni care ar trebui să se ajute între ei fie pentru că sunt frați, prieteni, colegi, parteneri sau orice alt tip de relație care se presupune că se bazează pe încredere și reciprocitate. Știu, problema fiecăruia este cea mai importantă, cea mai grea, cea mai urgentă, dar totuși trăim în comunitate, printre oameni.

Eu sunt un om empatic. Toate lucrurile acestea le simt atât de acut, încât uneori nu sunt capabilă preț de o zi să mai avansez, să mai fac ceva. Simt că mă sufoc și iau câte o pauză, refugiindu-mă acasă, unde totul e normal. Cel puțin pentru mine. Mi-am tot întrebat soțul, în mod repetat, de-a lungul acestui an:

E o lume nebună sau mi se pare mie?! E ceva în neregulă cu mine sau toate s-au întors pe dos? Sunt chiar așa în afara realității?

Iar el mi-a răspuns constant, ca un om rațional, care se bazează pe argumente, dar cu o dorință vădită să mă liniștească:

Nu. Ești tu mai sensibilă!

Un alt răspuns care m-a pus pe jar. Așa o fi? Păi dacă sunt sensibilă, poate că nu am venit pe lume la vremea potrivită, poate că nu ăsta e timpul în care eu să viețuiesc.

O fi normal ca oameni care trebuie să-ți dea un răspuns să nu ți-l dea, să îl aștepți cu zilele pentru că așa ți-au promis, iar când îi suni să se facă că nu-și amintesc, că nu mai găsesc e-mailul, că nu te mai cunosc, că nu știu despre ce este vorba ca și când te-ar auzi pentru prima oară?

O fi normal să nu mai avem cuvânt, să nu mai existe noțiunea de încredere, de vorba respectată? Să ne îngropăm de hârtii, în ideea că ”îmi poate da țeapă”?

E firesc să nu ne mai asumăm nicio responsabilitate? Să ne găsim constant scuze pentru ce nu am făcut și vinovați în exterior, fără a face nici cel mai mic gest pentru a găsi o soluție, pentru a construi?

O fi normal ca atunci când faci o colaborare, lucrurile să fie puse în practică doar dintr-o singură perspectivă, urmărindu-se doar interesul personal, fără a mai conta că există și un al doilea în acea legătură, cu nevoile și interesele lui, fără a se mai ține cont de discuțiile preliminare?

O fi normal ca tot timpul să se arunce cu noroi în cei care fac ceva, bine sau mai puțin bine, să se cârcotească necontenit pe seama lor, în absența lor, fără a se vedea și părțile bune, fără a se lua în calcul că sunt oameni care au sentimente, care suferă, care empatizează?

Dacă la toate aceste întrebări sau la mare parte din ele ai răspuns cu DA, atunci cred că e bine să te oprești cu lectura aici. Avem opinii clar diferite și fără îndoială că nimic din ce urmează să scriu nu este interesant pentru tine.

În frământările mele, răspunsul a venit sub forma unui articol scris de către dl Șerban IOSIFESCU ce se numește ”Sociopatia distruge România” pe care te invit să îl citești.

Despre ce este vorba? Sociopatia este o tulburare de comportament având drept cauză defectele educației într-un mediu nefavorabil, care se caracterizează prin absenţa interesului pentru lege, pentru alte persoane sau pentru drepturile celor din jur. Adică o focalizare excesivă pe interesul propriu, lipsa empatiei, a interesului față de sentimentelor celorlalte persoane. Cumva, am avut dovada că ceea ce simțeam eu nu era chiar așa în afara realității.

Da, știu, îmi vei spune că asta e lumea în care trăim și că trebuie să supraviețuim. Și atunci ne adaptăm și ne transformăm toți, chiar dacă nu ne dorim. Pentru că suntem forțați, nu-i așa?!

Eu nu sunt deloc de acord cu această mentalitate, căci mă gândesc mereu la copiii mei. Mă gândesc, ca orice părinte, că vreau o lume bună pentru ei. Și oricât de greu îmi este uneori, oricât de mult aș fi tentată să răspund oamenilor cu aceeași monedă, mă gândesc la ei doi și în același timp la sufletul și liniștea mea și mă străduiesc să răspund vieții așa cum știu – onest, în așa fel încât să mă pot privi fix în ochi, ori de câte ori vreau. Nu-mi iese de fiecare dată, dar depun eforturi constant. Și pentru că lumea înseamnă eu, tu, ei, noi toți la un loc prefer să aleg binele de câte ori pot.

În loc de concluzii:

  • E important și bine pentru suflet să facem lucruri în loc să criticăm, să cârcotim! De fiecare dată când am întâlnit oameni care au treabă, care meșteresc câte ceva, care creează, am înțeles că ei nu au timp de cârcoteală, căci au capul plin de idei. Și pentru că știu ce înseamnă să facă sunt prea puțin critici și mai degrabă setați pe soluții și întrajutorare.
  • Să vedem aceeași situație din mai multe perspective! Pe vremea când eram reporter de teren, șefii îmi cereau să le aduc 3 opinii diferite pe același subiect, în așa fel încât să avem o privire imparțială asupra știrii. E o metodă bună de preluat și în viața de zi cu zi. În acest mod eviți erorile de interpretare subiectivă, în acest mod nu îți mai dai cu părerea riscând să rănești pe cineva, ai 3 opinii distincte și posibilitatea să analizezi imparțial lucrurile și să le prezinți, fără a judeca, fără a induce o perspectivă.
  • Să ne asumăm situațiile și să ne ținem cuvântul! Ahhh, astea cred că mă dor cel mai mult din toate. Copiii noștri fac fix ceea ce facem noi. Dacă noi mințim pe cei din jur și ei vor face la fel, căci asta au văzut. Dacă văd la noi că ne fofilăm, că preferăm să băgăm capul în nisip, același drum îl vor alege și ei.
  • Să alinăm cu o vorbă bună, înainte de a ridica piatra! Nu poți emite nicio judecată față de o situație prin care nu ai trecut, nu poți vorbi de rău o persoană pe care nu o cunoști. Când îmi stă pe buze să fac asta, mă ciupesc. Apoi, am făcut o înțelegere cu oameni dragi din jurul meu ca atunci când cad în panta bârfei, să mă oprească! Să îmi amintească că nu e nimeni ”fără greșeală”.
  • Să dăm o mână de ajutor, atunci când putem! Iar dacă nu putem, măcar să nu facem rău! Atâta bine ne face  un gest mic care demonstrează înțelegere, atenție. Și sunt atât de ușor de făcut. Se simte bine și cel care face gestul și cel care îl primește. Win-win!

Într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare dintre noi e „atins” de sociopatie!

Tratamentul se face prin educație, prin dorința de a alege ce e bun pentru noi-înșine și pentru cei din jurul nostru, gândindu-ne mereu că e preferabil să ne comportăm așa cum ne dorim să se comporte ceilalți cu noi.

Sursa foto: http://rightsinfo.org/

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments