Copiii noștri sunt noi!

Copiii noștri sunt noi! Într-o proporție destul de mare, sunt eu și tatăl lor în ei doi. O proporție covârșitoare, care mă sperie, mă bucură, îmi dă fiori pe șira spinării, mă face să plâng, să râd, să am speranță.

Ea este liniște, echilibru, rațiune, argumente, logică, minte, emisfera stângă a creierului. Este ordonată în dezordinea ei care tronează pe birou oricât de mult îi spun că ar fi bine să existe măcar un mic loc liber pe masă. Este avidă după dreptate, taie în carne vie când vine vorba să-și spună punctul de vedere asupra unei situații, dar e atât de lucid acest punct de vedere, încât oricât de tare m-ar durea, nu pot să mai dau argumente. Este într-o continuă căutare, de nou, de informații, de cunoaștere, de tot ce mișcă în jurul ei sau mai degrabă ce ar putea să se miște în viitor, căci ochii ei sunt ațintiți mereu spre înainte, ca un bun strateg ce știe că doar de ea depinde starea celor pe care îi are alături. O privesc de multe ori în liniște și mă simt mai degrabă eu copil și ea adult. Și ea este într-o proporție covârșitoare el, cel din care a venit pe lume.

El, puful blond, este râs, bucurie, cântec, viață, suflet, frică, emisfera dreaptă a creierului. Obsedat după ordine, care îi pune deseori probleme atunci când îi vin prieteni la el și se gândește încă de dinainte ca aceștia să apară în casă cine va face ordine după joacă, este pasionat de lucruri mici-mici pe care le păstrează cu sfințenie, dansează cu pasiune și răspunde unei situații prin versuri din diverse melodii  sau poante care să detensioneze atmosfera. Se supără repede și îi trece la fel de repede căci e înnebunit să fie cu oameni alături, niciodată singur, mereu înconjurat de cei dragi. Dornic să ajute, să facă ceva, să iasă în evidență cu orice preț, indiferent că poate deveni obositor pentru cei din jur. Mereu cu gândul de a fi atmosferă caldă, frumoasă, prietenoasă în jur. Și el este eu, cea din care a venit pe lume.

Îi observ, de  multe ori în tăcere, și mă enervează la ei tot felul de atitudini, lucruri și am tendința imediat să le corectez din postura judecătorului suprem, al adultului atotștiutor, fără de care existența lor ar fi searbădă. Și după ce emit opiniile mele de adult acrit, imediat mă lovește gândul că reacția mea are la bază faptul că văd în ei lucruri care există și la mine, pe care le știu de ani buni, nu-mi plac, le detest, dar nu fac nimic să le îmbunătățesc.

Și îmi dau seama că ei, copiii, preiau de la noi, părinții, întreg pachetul: părți bune și părți mai puține. Face sens, așa se întâmplă și cu persoanele care petrec mult timp împreună, chiar dacă între ele nu există niciun grad de rudenie. Preiau una de la cealaltă gesturi, vorbe, atitudini, împărtășesc același mod de a gândi și ajung să pară pentru cei din exterior precum frați sau surori.

Woow, și mă trece un fior pe șira spinării, și îmi spun din nou (a câta mia oară de când sunt părinte?!) că lucrurile nu sunt chiar simple și nici de lăsat la voia întâmplării când vine vorba despre ei. Că baza a ceea ce sunt ei acum și mai târziu se formează în mediul în care se nasc și se ridică în primii ani de viață. Că e important ca această bază să fie solidă ca ei să se poată ridica frumos către lume, să-i poată zâmbi încrezători în forțele lor. Că tot ceea ce primesc de la noi le poate servi în timp pe post de pătură bună, moale, care să-i îmbrățișeze și să le țină de cald atunci când le este frig, sau din contră, vor căuta în alte părți această căldură.

Preiau de la noi inconștient de toate și noi avem marea șansa ca alături de copiii noștri să putem îmbunătăți acele laturi, atitudini, comportamente care nu ne plac foarte mult, care ne râcâie mintea de ceva ani și cărora le-am închis gura, în speranța că vor și dispărea. Dar nu, ele vin și mai abitir la suprafață prin cei mici și uite așa se creează un moment potrivit pentru toate.

Copiii noștri preiau multe de la noi, învelind astfel miezul lor, farul care îi va călăuzi spre drumul menit pentru ei.

Să le dăm posibilitatea de a prelua cât mai multe lucruri bune, folositoare pentru ei, frumoase, care să le amintească de noi cu drag peste ani, și cele mai puțin bune să le îmbrățisăm împreună, să le spunem că sunt omenești, că frumosul și binele apar din imperfecțiune, și astfel dăm ocazia sufletelor noastre să se liniștească și relației noastre cu ai noștri copii să capete alt sens.

Sursa foto: pixabay.com

 

Share

Mi-ar plăcea să aflu părerea/experiența ta

comments